Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit după slujba
Vecerniei în biserica parohiei
Sfântul Antonie cel Mare - Curtea Veche, București, cu ocazia hramului, joi, 16 ianuarie 2014:
ÃŽn
Anul omagial al Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii (2014), se cuvine să vedem în viața și cuvintele Sfântului Antonie cel Mare
pilda unui mare dascăl al pocăinței, al luptei și al biruinței duhovnicești.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), pomenit, atât de Biserica Ortodoxă, cât È™i de Biserica Romano-Catolică, la data de 17 ianuarie, s-a născut în anul 251 în Egipt, în satul Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus[1].
La vârsta de 20 de ani, fiind în biserică, aude cuvintele Evangheliei pe care Mântuitorul Iisus Hristos i le adresează tânărului bogat: '
Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi' (
Matei 19, 21). Luând seama la aceste cuvinte, Antonie vinde averile sale și împarte banii săracilor, dar păstrează o mică parte din bani pentru a-i putea purta de grijă surorii lui. S-a retras la marginea satului, începând o viață de asceză sau nevoințe duhovnicești, sub povățuirea duhovnicească a unui anahoret care viețuia în apropiere. Antonie participă în continuare la slujbele bisericii '
și este atât de preocupat de ascultarea pericopelor biblice, încât propria sa memorie îi va ține loc de cărți'[2]. Într-una din aceste zile în care era în biserică, aude îndemnul Domnului: '
Nu vă îngrijiți de ziua de mâine' (
Matei 6, 34). Urmare acestor cuvinte, a dăruit ce mai avea săracilor, pe sora lui a încredințat-o unei comunități de fecioare, iar el s-a adăpostit într-un mormânt (cavou). Aici practică o asceză aspră vreme de 13 ani, post, rugăciune și luptă cu gândurile rele și cu ispitele venite de la demoni, după care Sfântul Antonie trece Nilul și se mută în locul numit
Pispir, la marginea deșertului, unde va rămâne în izolare 20 ani, într-o cetățuie părăsită. După acești 20 de ani petrecuți în singurătate, Sfântul Antonie îi primește pe cei care-l căutau, astfel adunându-se în jurul său mulțime de ucenici.
În timpul persecuțiilor lui Maximin Daia, în anul 311, Sfântul Antonie merge la Alexandria pentru a lua apărarea celor persecutați și judecați pentru credința creștină.
După încetarea persecuțiilor, ca urmare a
Edictului de la Milan din anul 313 al Sfântului Constantin cel Mare, se retrage din nou în pustie, stabilindu-se la poalele muntelui
Qolzum. Aici va lua naștere a doua comunitate anahoretică în jurul Sfântului Antonie, după cea de la
Pispir. La
Qolzum a trăit până la sfârșitul vieții sale.
Sfântul Antonie cel Mare a trecut la Domnul în ziua de 17 ianuarie, anul 356[3], la vârsta de 105 ani, după cum aflăm din
Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare (298-373), Arhiepiscopul Alexandriei: '
Ducându-se (Sfântul Antonie) după obicei să cerceteze pe monahii din muntele de afară și aflând de la Pronie despre sfârșitul lui, le grăi fraților, zicând: '
Vă fac această vizită din urmă și m-aș mira să ne mai vedem vreodată unii pe alții în viața aceasta. Căci mi-a venit și mie timpul să plec. Fiindcă sunt aproape de o sută cinci ani''[4].
La moartea Sfântului Antonie cel Mare, în comunitatea monahală anahoretică de la
Pispir se nevoiau 10 000 de monahi, iar în cea de la
Qolzum 5 000[5]. Astfel,
Sfântul Antonie este considerat părintele monahismului creștin nu pentru că a fost primul între monahi, ci pentru că a adunat în jurul său cei mai mulți călugări și pentru că a confirmat prin viața sa biruința duhului asupra gândirii trupești.
Învățătura Sfântului Antonie cel Mare este cunoscută din:
Scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice îndrumate duhovnicește de el însuși ori de ucenici sau prieteni de-ai săi; din
scrierile filocalice atribuite lui
(Părintele Dumitru Stăniloae începe traducerea
Filocaliei în limba română cu o scriere a Sfântului Antonie cel Mare,
Învățătură despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare); din
Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei; și din
Patericul Egiptean.
Viața Sfântului Antonie cel Mare și unele scrieri atribuite lui ne arată chipul omului care prin pocăință, prin lupta cu păcatele, patimile și ispitele diavolești revine la starea sa naturală, așa cum a fost creat de Dumnezeu dintru început. Înțelepciunea deosebită și minunile săvârșite de Sfântul Antonie cel Mare arată lucrarea harului lui Dumnezeu în oamenii înduhovniciți prin rugăciune, post și pocăință. Cel ce la început a fugit de lume și s-a retras în pustie a devenit mai târziu un învățător al multor monahi și mireni, oameni simpli sau membri ai familiei imperiale, care veneau la el în pustie.
Păcatul primilor oameni, Adam și Eva, s†‘a manifestat ca
neascultare față de Dumnezeu și rupere a comuniunii de iubire față de El. Sfântul Antonie cel Mare ne arată că pocăința ca smerită ascultare este refacerea legăturii omului cu Dumnezeu.
'
Sufletul curat, spune Sfântul Antonie cel Mare,
bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune și dă naștere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, își întoarce Dumnezeu fața de către el, mai bine zis sufletul însuși se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmașii draci intră în cuget și pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte, și cele asemenea, câte sunt lucrări ale dracilor'[6].
Dumnezeu respectă libertatea fiecărui om, oferind harul Său sfințitor mai ales acelora care își arată dorința de a-l primi. În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare spune: '
Dacă vrei, ești rob patimilor; și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Fiindcă dacă n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuțile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni'. [7]
Deci, adevărata libertate dăruită omului de Dumnezeu se împlinește prin efortul neîntrerupt de eliberare de patimi sau despătimire și creștere în virtuți, în bunătate milostivă și smerită. Sfântul Antonie spune că '
liber este omul care nu slujește patimilor, ci cu înțelepciune și cu înfrânare își stăpânește trupul și se îndestulează, plin de mulțumire, cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puține. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu și sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui și trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge'[8].
Sfântul Antonie cel Mare ne arată, împreună cu toți sfinții, că Sfânta Taină a
Pocăinței este înnoirea
Botezului sau 'al doilea Botez'. Rolul pocăinței de după Botez este ca să-l întoarcă pe creștin de la păcatele și patimile în care a recăzut, să fie din nou curățit și tămăduit, să redobândească starea de har în care-l așezase Sfântul Botez, să facă din nou lucrător și roditor harul sălășluit în el.
Se spune că Sfântul Antonie cel Mare a zis către sfârșitul vieții sale că dacă
ar trăi mai mult s-ar pocăi mai mult.
Urmând Sfântului Antonie cel Mare, toți sfinții cuvioși, mai ales cei care au devenit păstori de suflete, au fost și
dascăli ai pocăinței, înțelegând că pocăința este un mare dar și un mare leac pentru mântuire. În această privință Sfântul Isaac Sirul zice:
'Pocăința s-a dat oamenilor după botez, ca un har peste har' (Cuvinte despre nevoință, cuv. 72).
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
'Cunoscând, așadar, frica de Dumnezeu, bunătatea și iubirea lui de oameni, din Vechiul și Noul Testament, să ne întoarcem din toată inima noastră. De ce să pierim fraților? Să ne spălăm mâinile noi, păcătoșii. Să ne curățim inimile noi, cei cu sufletele îndoite. Să ne tânguim, să jelim și să plângem pentru păcatele noastre. Să încetăm din răutățile noastre. Să credem în milostivirile Domnului. Să ne temem de amenințările Lui, să păzim poruncile lui[9]'.
Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al pocăinței, zice:
'Păcatul și pocăința sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăința, leac. După cum în trup sunt și răni, dar există și doctorii, tot așa și în suflet sunt și păcate, și pocăință. Păcatul aduce rușine, pocăința, îndrăznire'[10].
Adesea, Părinții cuvioși ai
Filocaliei arată în mod clar și rezumativ ce este păcatul, din ce se naște el și cum se vindecă omul de păcat:
'Păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor' - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul[11].
'Pricina a tot păcatul este slava deșartă și plăcerea. Cel ce nu le urăște pe acestea nu va dezrădăcina patima' - spune Marcu Ascetul[12].
'Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit' - spune același dascăl[13].
'Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie, și de foc mult care să-l curețe prin lacrimile pocăinței și prin durerile fără de voie ale căinței, și prin cele de bunăvoie ale nevoinței. Fiindcă de petele păcatului ne curățim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie....' - ne învață Nichita Stithatul[14].
Iar Sfântul Ioan Scărarul, un alt mare dascăl al pocăinței, spune că
'pocăința este aducerea înapoi (împrospătarea) a Botezului. Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viață. Pocăința este cumpărătoare a smereniei. Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri (consolări) trupești. Pocăința este gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată (nepătimașă n.n.) de sine. Pocăința este fiica nădejdii și tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăiește se osândește pe sine, dar scapă neînfruntat (nejudecat n.n.). Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăința este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea tare a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire (duhovnicească) adâncă'[15]
Pocăința sinceră cu regret și lacrimi pentru păcatele săvârșite aduce
iertarea păcatelor și mântuirea sufletului. În această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:
'Ai păcătuit? Vino în Biserică și șterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te și ridici; astfel, ori de câte ori păcătuiești, de atâtea ori să te și pocăiești. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ți pierzi nădejdea în bunătățile cerești care s-au pregătit pentru noi. Și chiar dacă și la bătrânețe ai păcătuit, pocăiește-te și vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ți se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu: 'Ție unuia am greșit și rău în fața Ta am făcut' (Psalmul 50, 4), și te va ierta. Arată-I pocăință și te va milui'.
Însă,
pocăința, înțeleasă ca dorință de schimbare a vieții păcătoase și ca mărturisire a păcatelor în fața preotului duhovnic în Taina Sfintei Spovedanii este și împăcare a omului cu Dumnezeu și cu Biserica Lui,
urmată de împărtășirea cu Sfintele Taine care este unirea desăvârșită a omului cu Dumnezeu.
Pocăința aduce pace sfântă și bucurie binecuvântată în sufletul omului iertat de păcate, dar și în ceruri. În acest sens, Hristos-Domnul spune că:
'în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință' (Luca 15, 7) sau
'se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește' (Luca 15, 10).
Să cerem Preamilostivului Dumnezeu ca, prin rugăciunile Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, să ne dăruiască lacrimi de pocăință pentru păcatele noastre și bucurie de recunoștință pentru iubirea Lui milostivă, iertătoare și vindecătoare, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin.
Note
1. Răducă, Pr. prof. univ. dr. Vasile, Monahismul Egiptean, Editura Nemira, București, 2003, p. 72.
2. Derwas J. Chitty, Pustia, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Sofia, București, 2010, 23.
3. Ieronim, Chronicle (Ed. Hekm), p. 240 (anul 356) - P.L. 27, 687, apud Derwas J. Chitty, op. cit., p. 84.
4. Sf. Atanasie cel Mare, Epistole și Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, EIBMO, București, 2010, p. 353.
5. Răducă, Pr. prof. univ. dr. Vasile, op. cit, p.87
6. Sf. Antonie cel Mare, Învățătură despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, cap. 52, în Filocalia românească, vol. 1, EIBMO, București, 2008, p. 23.
7. Ibidem, p. 29.
8. Ibidem, cap. 56, p. 24.
9. Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, în Filocalia românească, vol. 2, EIBMO, București, 2008, p. 58.
10. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, 8, EIBMBOR, București, 2006, p. 160.
11. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 82, în Filocalia românească, vol. 2, ed. cit., p. 101.
12. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 99, în Filocalia românească, vol. 1, ed. cit., p. 288.
13. Idem, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, 41, în Filocalia românească, vol. 1, ed. cit., p. 108
14. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință, II, 9, în Filocalia românească, vol. 6, EIBMO, 2011, p. 295.
15. Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, cuv. V, 2, în Filocalia românescă, vol. 9, EIBMO, București, 2013, p. 166
