LUMINA IUBIRII JERTFELNICE STRĂBATE VEACURILE. 2014 – Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor Conferinţei pastoral-misionare a Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti – 19 noiembrie 2014, Ploieşti – 20 noiembrie 2014:

În acest an, închinat în Patriarhia Română Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a 300 de ani de la mărturisirea lor de credinţă pecetluită cu sânge, am dorit, prin toate manifestările pe care le-am organizat, să întipărim în inimi şi în cugete, spre aducere aminte, chipul luminos al acestor mărturisitori ai credinţei trăite întru Hristos, pildă de iubire jertfelnică şi statornică faţă de Biserică şi de poporul român.

Cinstirea memoriei Sfinţilor Brâncoveni a avut în acest an comemorativ un dublu aspect: pe de o parte, evocarea moştenirii spirituale a marelui domnitor martir ne-a condus spre o experienţă liturgică şi misionar-pastorală de mare intensitate. Omagierea liturgic-misionară a Sfinţilor Martiri Brâncoveni a fost împlinită prin săvârşirea de rugăciuni, slujbe, procesiuni şi pelerinaje cu sfintele sale moaşte, aşezate, după deshumarea de la biserica Sfântul Gheorghe – Nou din Bucureşti, într-o raclă din argint aurit, împodobită cu motive stilistice brâncoveneşti. Astfel, în acest an, mănăstirile brâncoveneşti au primit binecuvântarea ctitorului, cinstit de data aceasta ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.

Dimensiunea ştiinţific-academică a omagierii Sfinţilor Brâncoveni s-a manifestat în mod cumulativ, prin publicarea de lucrări de specialitate, organizarea de manifestări ştiinţifice – congrese, colocvii, seminarii, conferinţe –, menite să evoce şi să readucă în prim plan jertfa, personalitatea acestor binecredincioşi mărturisitori ai Ortodoxiei, realizările în plan politico-diplomatic precum şi impunătoarea operă cultural-spirituală a Sfântului Constantin Brâncoveanu.

În cadrul acestei Conferinţe pastoral-misionare dedicate moştenirii culturale şi spirituale a Sfântului Constantin Brâncoveanu, cele două dimensiuni ale venerării lor, rugăciunea Bisericii şi evocarea ştiinţifică, se întrepătrund.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a domnit în împrejurări critice, pe care a reuşit multă vreme să le domine cu multă înţelepciune, echilibru, prevedere şi discernământ, fiind un abil diplomat şi un domnitor patriot. Într-o epocă atât de frământată, domnia sa, îndelungată şi rodnică, îmbrăţişând un sfert de veac, între 29 octombrie 1688-24 martie 1714, a însemnat o perioadă de stabilitate şi dezvoltare. Probabil cea mai izbutită caracterizare a acestui domn creştin aparţine Sfântului Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti: „străluceşte într-însa [în persoana sa] domneasca mare podoabă, dar înfrumuseţată cu bunătatea faptelor, înţelepciunea cea politicească, dar unită cu râvna cea creştinească, sfatul cel mare, dar însoţit cu puterea legilor, dreptatea cea cu socotinţă, dar împreună cu blândeţe şi cu îndelungă răbdare”[1].

Spirit cu un vast orizont cultural, educat în mediul cărturăresc din jurul familiei Cantacuzino şi înconjurat de minţi luminate, voievodul Constantin Brâncoveanu a acordat un sprijin generos culturii naţionale. În mod evident, şcoala, tiparul şi arta au fost priorităţile unui program cultural izvorât din iubirea de neam, voievodul manifestând în tot cursul domniei sale o preocupare tenace pentru luminarea poporului prin învăţătură, pentru cultura tipărită şi pentru cultivarea frumosului în artă.

„Mult s-a silit – afirmă cărturarii Şerban şi Radu Greceanu – şi nevoit ori cu ce mijloc de a aduce învăţătură şi ştiinţă în sufletele omenești, lucru iubit de Dumnezeu şi folos de obşte, mai vârtos rodului nostru românesc”[2]. Domnitorul a fost un ctitor al învăţământului românesc de toate nivelurile, de la cel elementar, căruia, prin tipografiile domneşti, i-a oferit manualele de studiu, la cel superior, care a atins în epoca brâncovenească o calitate ce-i permitea să rivalizeze cu Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice. Astfel, domnitorul a renovat în anul 1694 și a reorganizat în anul 1707 Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, întemeiată de predecesorul său, Şerban Cantacuzino; i-a asigurat un corp de profesori reputaţi şi o programă menită a da cursanţilor o solidă educaţie. Totodată, voievodul a făcut acestei Academii însemnate danii, aducătoare de venituri care să-i asigure întreţinerea, şi a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă. Prestigiul acestei instituţii de învăţământ superior ajunsese atât de ridicat încât era frecventată de numeroşi elevi din Balcani sau din Rusia, fiind, alături de Academia Patriarhiei Ecumenice, principalul centru al învăţământului răsăritean.

Prin burse acordate celor mai merituoşi elevi şi prin atragerea la curtea sa a unor minţi luminate, voievodul a creat o generaţie de cărturari de mare valoare, cărora le-a asigurat cadrul prielnic pentru o activitate creatoare.

De asemenea, domnitorul a sprijinit activitatea tipografică, aşezată dintru început sub oblăduirea Bisericii, recunoscând acesteia misiunea de luminare a poporului. S-au înfiinţat, din veniturile domniei, noi tipografii la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea şi Târgovişte, în care au văzut lumina tiparului un număr impresionant de scrieri, majoritatea acestor titluri fiind în limba română. Ponderea cea mai importantă o deţine, ca şi în deceniile trecute, cartea de cult, însă se constată tot mai mult o diversificare a publicaţiilor atât teologice (cărţi de învăţătură creştină şi zidire duhovnicească, scrieri parenetice şi pastorale), cât şi laice (lucrări istorice şi scrieri sapienţiale). Având credinţa că adevărul trebuie să fie împărtăşit, tipăriturile brâncoveneşti s-au împărţit în dar „spre folosul de obşte al neamului românesc”[3]. Acest imens volum de carte, care a circulat în întreg spaţiul românesc, a transmis mesajul unităţii de neam, origine, limbă şi cultură a românilor şi hotărârea Bisericii şi a instituţiei domneşti de a depăşi definitiv epoca slavonismului cultural.

Totodată, în contextul intensificării prozelitismului altor confesiuni, mai cu seamă în Transilvania, unde credincioşii ortodocşi erau expuşi presiunilor de catolicizare ale autorităţilor de la Viena, tiparul a fost pus în slujba apărării dreptei credinţe, recunoscându-i-se însemnătatea în lucrarea apologetică a Bisericii. Slujind cu râvnă Ortodoxia, domnitorul a pus la dispoziţia teologilor ortodocși tipografiile domneşti, în care au apărut lucrări apologetico-polemice menite a contracara prozelitismul catolic şi protestant. „Ca un iubitor de patrie ce era”[4], prin protecţia pe care a arătat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, domnitorul slujea şi neamului românesc, intuind că atragerea românilor la catolicism, sau la o altă confesiune, ar fi putut implica şubrezirea conştiinţei naţionale şi pierderea identităţii.

Având, potrivit cronicarului Radu Greceanu, „mare râvnă ÅŸi fierbinte dragoste spre a zidi ÅŸi înfrumuseÅ£a locaÅŸurile lui Dumnezeu”[5], binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu a ctitorit un mare număr de locaÅŸuri sfinte, toate purtând amprenta specifică a stilului artistic căruia voievodul martir i-a împrumutat numele, adică stilul brâncovenesc. Pecetea acestui stil original rezidă în sinteza armonioasă dintre tradiÅ£ia bizantină, arta populară ÅŸi influenÅ£ele occidentale ÅŸi orientale, iar elementele sale definitorii sunt: unitatea de concepÅ£ie, omogenitatea motivelor, claritatea ÅŸi echilibrul compoziÅ£ional, armonia liniilor, fastul decorativ, atenÅ£ia pentru detaliu, gustul spre rafinament ÅŸi somptuos. GraÅ£ie actului ctitoricesc domnesc, Ţările Române s-au îmbogăţit cu nepreÅ£uite podoabe ale arhitecturii ecleziale ÅŸi laice, de la mari ansambluri mănăstireÅŸti, precum Hurezi, Sâmbăta de Sus, Mamul ÅŸi Surpatele, sau biserici, de pildă, cele de la DoiceÅŸti, Ismail sau FăgăraÅŸ, până la impresionantele curÅ£i domneÅŸti ÅŸi palate de la BucureÅŸti ÅŸi TârgoviÅŸte, Potlogi ÅŸi MogoÅŸoaia. ÃŽn strânsă relaÅ£ie cu realizările din domeniul arhitecturii, cunosc o dezvoltare fără precedent artele plastice ÅŸi cele decorative. Toate expresiile artei brâncoveneÅŸti în arhitectură, sculptură, pictură murală ÅŸi de icoane, sau în arta metalelor preÅ£ioase, a broderiilor ÅŸi a miniaturii, ilustrează simÅ£ul estetic rafinat ÅŸi spiritul eclectic al epocii.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost un sprijinitor al Ortodoxiei ecumenice şi binefacerile sale s-au revărsat cu generozitate asupra întregului Răsărit ortodox. Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Alexandriei, aşezămintele ortodoxe din insula Halki, din Sfântul Munte Athos, de la Locurile Sfinte de la Ierusalim şi Sinai au beneficiat de însemnate danii în bani, odoare şi obiecte de cult, închinări de mănăstiri. În afara ajutoarelor materiale, domnitorul român s-a îngrijit de publicarea cărţilor de ritual şi de învăţătură necesare credincioşilor ortodocşi de limbă greacă, arabă şi georgiană. A fost, aşa cum recunosc cu multă admiraţie învăţaţii greci înşişi, „zelos sprijinitor al învăţăturii greceşti şi binefăcătorul cel mai uman al elinilor”[6], „adăpostul de obşte al acestui neam nenorocit”[7]. Dacă încercarea de a întemeia o tipografie pusă în slujba Patriarhiei Ecumenice a eşuat, binecredinciosul voievod a dăruit Patriarhiei Antiohiei şi Bisericii Georgiei două tiparniţe complete care au impulsionat viaţa culturală a creştinilor arabi şi georgieni. Putem afirma, aşadar, fără nicio exagerare, că Ţara Românească a fost în epoca brâncovenească principalul centru de iradiere a culturii ortodoxe în sud-estul Europei.

Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost, aşadar, un creator de cultură, un generos mecena al literelor şi ştiinţei, un domnitor care a dobândit nemurirea în conştiinţa poporului prin „faptele cele mult lăudate şi de toată suflarea ţării acesteia cinstite şi iubite”[8], dar, totodată, a fost un fiu devotat al Bisericii Ortodoxe, un mare ctitor iubitor de Hristos şi de Biserică, un model de viaţă virtuoasă şi de statornicie întru dreapta credinţă.

Învăţăm de la Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu râvna de-a sluji Ortodoxia şi neamul românesc, conştiinţa responsabilităţii şi smerenia cu care a purtat „jugul domniei” – sintagmă ce revine de mai multe ori în corespondenţa sa, iubirea jertfelnică faţă de Hristos şi Biserica Sa, dărnicia care întăreşte comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, statornicia în credinţă lipsită de orice umbră de dispreţ şi de respingere faţă de cei de altă confesiune, dârzenia, curajul mărturisirii şi seninătatea în faţa morţii martirice, devenind măsura demnităţii creştine româneşti în timp de încercare.

Răzbate peste veacuri, consemnat de secretarul său, Anton Maria del Chiaro, îndemnul evanghelic al voievodului, rostit fiilor săi, plin de curaj şi demnitate, în ziua de 15 august 1714, în momentul în care a preferat moartea decât să se lepede de credinţa creştină: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să ne mântuim sufletul şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”[9].

Să cinstim în duh de rugăciune credinţa jertfelnică faţă de Biserică şi neam şi testamentul de iubire nemărginită faţă de Dumnezeu al Sfinţilor Martiri Brâncoveni – Constantin Voievod şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, având încredinţarea că sunt „ocrotitori şi rugători pentru Biserica şi neamul românesc”, după cum mărturisim şi în condacul ce le este închinat, şi că Dumnezeu primeşte rugăciunile celor care L-au mărturisit înaintea oamenilor cu preţul vieţii lor (cf. Luca 12, 8).

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Sf. Antim Ivireanul, „Scrisoare dedicatorie”, în: Ciasoslov, Târgovişte, 1715. Vezi Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, Bucureşti, Ediţiunea Academiei Române, Stabilimentul Grafic J.V. Socec, 1903, p. 496.

[2] Şerban şi Radu Greceanu, „Predoslovie” la Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, Bucureşti, 1691, în: I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, p. 318.

[3] I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, tomul I: 1508-1716, p. 236.

[4] Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), ediţie critică de Aurora Ilieş, republicatăîn: Cronicari munteni, selecţia textelor, studiu introductiv, note, comentarii și glosar de Dan Horia Mazilu, (Opere fundamentale), București, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Știinţăși Artă/Univers Enciclopedic, 2004, p. 644.

[5] Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), p. 611.

[6] Manu Apostol, „Prefaţă închinată domnitorului Constantin Brâncoveanu” la volumul în limba greacă intitulat Sentinţele vechilor filosofi (Maxime filosofice), Târgovişte, 1713. Pentru traducerea acestei prefeţe, a se vedea: I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia românească veche, tom. 1 (1508-1716), pp. 489-491 (citatul la p. 490).

[7] Scrisoarea predicatorului Ioan Avramie către patriarhul Hrisant al Ierusalimului, 17 noiembrie 1709, în: Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV. Documente greceşti privitoare la istoria românilor, publicate după originalele, copiile Academiei Române şi tipărituri de N. Iorga, Partea a III-a, c. 1560-c. 1820, Bucureşti, 1936, doc. XXXVIII, p. 60.

[8] Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), p. 407.

[9] Anton Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, nuovo edizione per cura di N. Iorga, Bucarest, p. 181 [trad. în lb. rom.: Revoluţiile Valahiei (după textul reeditat de N. Iorga), în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iaşi, Viaţa Românească, 1929, republicată sub titlul Revoluţiile Valahiei, studiu introductiv şi note de Arhim. Mihail Stanciu şi Acad. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Basilica, 2012].