Acest bogat și frumos canon este, în același timp, meditație biblică și rugăciune de pocăință. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăiește plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepților virtuoși, ci robia patimilor arătate în mulți păcătoși, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alții s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit. Cu inima plină de smerenia vameșului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor și cu gândul la înfricoșătoarea judecată, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată, deodată, durerea și puterea pocăinței, leac și lumină a învierii sufletului din moartea păcatului.
Rugăciunea vameșului 'Dumnezeule, miluiește-mă pe mine păcătosul!' devine, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ritmul și respirația pocăinței în stăruitorul stih: 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!
Pocăința-rugăciune a fiului risipitor: 'Părinte, greșit-am la cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca pe una din slugile tale' ia accentul unui regret nesfârșit pentru păcat, ca pierdere și moarte a sufletului care valorează mai mult decât toată lumea materială: 'Ia aminte, Cerule, și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu și-L laudă pe Dânsul' (Cântarea a II-a, 2).
Păcatul este alipirea sufletului de cele pământești, încât: ... 'toată mintea țărână mi-am făcut' (Cântarea a II-a, 6). Prin păcat se pierde frumusețea nevinovăției din Rai, se pustiește sufletul, se schimbă demnitatea omului în rușine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El.
Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenești căzute, începând cu Adam și Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăința cu meditația la căderile în păcat sau biruința asupra păcatului, așa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăință a Postului Mare al Sfintelor Paști, tocmai pentru a se arăta că toți oamenii au nevoie de pocăință și de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.
Marii păcătoși care s-au pocăit și s-au ridicat din păcat și patimi devin nu numai dascăli ai pocăinței pentru întreaga Biserică, ci și rugători pentru cei ce se luptă cu păcatul sau se curăță de el prin pocăință.
Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocată în Canonul cel Mare în stihul: 'Cuvioasă Maică Mărie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!'. Iar mai târziu, Biserica a adăugat în Canonul Sfântului Andrei Criteanul și stihul rugăciune adresat chiar lui, autorului: 'Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!'.
Rugăciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului și Sfinților Apostoli arată, în general, legătura dintre pocăință și înviere, dintre vremea Postului și sărbătoarea Paștilor.
'Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu aleși aduceți acum rugăciunea, lui Hristos, ca să trecem toți curgerea postului, săvârșind rugăciuni de umilință și săvârșind virtuți cu osârdie; ca în acest chip să ajungem să vedem învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă și laudă aducând'' (Cântarea a III- a, sedealna a 2-a, Triod., ed. Cit., p. 166.)
Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei și pe brațele ei pe Hristos-Domnul, arătându-L lumii, împreună cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arată aici însăși taina Bisericii, în care puterea și darul pocăinței devin pregătire și dor de înviere, arvună a vieții veșnice ca legătură de iubire a omului cu Dumnezeu.
Mărturisirea și preamărirea Sfintei Treimi în Canonul cel Mare arată că pocăința creștină este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfânta Treime. Botezați în numele Sfintei Treimi, creștinii reînnoiesc Taina Botezului prin lacrimile pocăinței, mor pentru păcat și înviază sufletește pentru Hristos.
Mărturisirea dreptei credințe prin doxologie se leagă strâns de redescoperirea dreptei viețuiri prin pocăință. Milostivirea Sfintei, Celei de o ființă, de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi este temelia și puterea care face ca 'ușile pocăinței' să devină 'porțile împărăției cerurilor' deschise în inimile celor ce caută mântuirea și viața veșnică.
Un alt element care susține rugăciunea de pocăință și, în același timp, constituie semnul pocăinței profunde este plânsul sau lacrimile căinței. Lacrimile sunt un dar de la Dumnezeu. Lacrimile care susțin rugăciunea de pocăință sunt numite întristarea cea după Dumnezeu, după expresia Sfinților Părinți. Sf. Ioan Damaschinul explicând fericirea a doua, 'Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia', arată clar că nu orice plâns aduce fericire, nu orice tânguire și lamentare este o virtute, ci plânsul pentru păcate, numai acela aduce mângâiere. Nu plânsul celui ce este supărat pentru că ar fi dorit să câștige mai mulți bani, dar a câștigat mai puțini, sau a ratat o șansă de a ajunge într-un rang mai mare, dar nu a reușit. Sf. Ioan Damaschinul arată că nu acesta este plânsul adevărat, ci acesta este un plâns egoist, un plâns din orgoliu. Plânsul adevărat este regretul sau căința pentru păcatele pe care le-am făcut, regretul și căința pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletești și trupești pe care le-am cheltuit în zadar, fără nici un sens duhovnicesc și fără nici o roadă folositoare altora.
În timpul Postului Mare în Triod se subliniază legătura deosebită dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru că l-a blestemat Hristos Domnul și existența umană cea îndepărtată de Dumnezeu, care nu aduce roadă faptelor bune.
Sfântul Andrei Criteanul și alți Sfinți Părinți, meditând la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocăinței ca să ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfântul Efrem Sirul ne spune că sufletul omului păcătos este plin de spinii păcatelor și de uscăciunea lipsei de iubire smerită față de Dumnezeu și față de semeni, iar lacrimile pocăinței vin peste sufletul acesta plin de spini și de uscăciune ca o ploaie curățitoare și roditoare. În acest sens, Părinții duhovnicești vorbesc despre curgerea lacrimilor nevoitorilor sau asceților din pustie care au făcut roditoare pustia prin rodirea virtuților. Nu e vorba doar de pustia fizică exterioară, ci, în primul rând, ei au făcut roditoare pustia sufletului păcătos, transformând-o într-un sol fertil al virtuților. Părinții Bisericii, mari dascăli și trăitori ai pocăinței, au împărțit lacrimile în două categorii: lacrimile de întristare numite și 'străpungerea inimii' și lacrimile bucuriei. Lacrimile de întristare ard păcatul și spală sufletul păcătos precum focul curăță fierul de rugină. Aceste lacrimi pot continua și după ce au fost iertate păcatele lor, ele transformându-se în lacrimile bucuriei care izvorăsc din rugăciunea curată. Însă în viața spirituală ortodoxă lacrimile bucuriei se dobândesc, în general, după ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocăinței. Acest adevăr ni-l arată Sf. Ioan Scărarul care, în lucrarea sa Scara Virtuților, vorbește despre lacrimile pocăinței celei de bucurie aducătoare, adică despre bucuria iertării, bucuria ridicării, bucuria învierii sufletului din moartea păcatului.
După împăcarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocăinței aduc pace în suflet. Lacrimile nu sunt un scop în sine, dar sunt semnul căinței profunde și seninul bucuriei iertării și al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.
Cântările noastre bisericești compuse, în general, de monahi care au plâns o viață întreagă, care s-au învrednicit de lacrimile pocăinței și de lacrimile bucuriei, conțin o bucurie pașnică, și pacificatoare. Ele nu urmează ritmul naturii împătimite de plăceri, ci urmează ritmul metaniilor, acela al pocăinței. O astfel de muzică ne ajută la susținerea rugăciunii de pocăință. Muzica din timpul Postului Mare este adaptată acestei perioade, după cum și veșmintele liturgice, de culoare cernită, închisă, ne antrenează în interioritatea pocăinței; ele ne cheamă să privim nu atât la solemnitatea slujbelor exterioare, cât la sărăcia sufletului nostru slăbit de păcate, pentru a aduna, prin smerită rugăciune, comori de lumină în inimă.
Totuși, întrucât pocăința are ca scop, bucuria Învierii, sâmbăta și duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și cea a Sfântului Vasile cel Mare se săvârșesc în veșminte luminate, iar miercurea și vinerea, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite unită cu Vecernia, ca semn de pocăință, se săvârșește în veșminte cernite. Această Liturghie este săvârșită pentru împărtășire euharistică mai intensă întrucât și postul acesta este mai intens sau mai sever. În Biserica veche nu se săvârșea Liturghia Darurilor mai înainte sfințite dimineața, ci seara, la Vecernie. În mediul rural, primăvara, oamenii mergeau în timpul zilei la câmp, iar după munca de la câmp, seara, veneau și se împărtășeau, ca pregătire pentru înviere, deoarece perioada Postului Sf. Paști este potrivită pentru învierea lentă a sufletului din moartea păcatului și culminează cu explozia bucuriei Învierii Domnului din noaptea de Paști.
Să rugăm pe Hristos Domnul și pe toți, sfinții Lui să ne ajute cu rugăciunile lor și să ne dăruiască puterea de a simți în suflet roadele pocăinței din Postul Mare adică sfințirea vieții, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: 'Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea'.
† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
(Text preluat din lucrarea Foame și sete după Dumnezeu - înțelesul și folosul postului, Editura 'Basilica' a Patriarhiei Române, București, 2008)
